Cauta in site


Puteti primi newsleterul nostru cu cele mai noi articole daca va abonati gratuit prin email. Ne puteti scrie la adresa de email office[at]secretelefemeilor.ro sau folosind formularul de contact.

Home » Cer si Destin » A renascut speranta




A renascut speranta

Nici nu-mi mai aduc bine aminte ce zi era. Era o zi ca oricare alta, dar ceva minunat s-a petrecut atunci cu mine si a transformat-o intr-o zi speciala, prima zi din noua mea viata.

Impreuna cu Radu si Andreea eram la bunici, intr-un sat situat la granita dintre munti si dealuri. Ne plimbam prin gradinile oamenilor, pentru ca acolo gradinile inca sunt deschise si poti trece din una in alta, respectand proprietatea omului. La un moment dat ne-am trezit intr-un luminis, pe o colina mica dar care domina imprejurimile. SI pentru ca nu faceam nimic, ne cam plictiseam. Atunci Andreea a avut o idee minunata: “Baieti, sa construim un oras“. Am privit-o ca pe o zanatica: cum sa construiesti un oras?!”. Apoi am inteles ca jocul asta era ceea ce ne lipsea. Ne-am apucat sa strangem bucati de lemn, castane cazute, conuri de brad, frunze, ca sa ridicam primele case.

“Nu asa, ne-a oprit Andreea. Daca tot vom construi, vreau sa fie ceva nemaivazut”

“Bine, dar cum? Ce vrei sa facem cu ce avem noi?” intreaba prietenul meu Radu.

“Orasul nostru o sa domine valea asta – si arata de jur imprejur – o sa-l inaltam”

“Pe ce? Ca nu avem cazmale sa sapam”, spun eu timid.

“Nu-i nimic, o sa-I punem o fundatie din pet-uri, ca am vazut gramada pe aici”

Mi-a placut ideea ei si am plecat toti trei sa strangem sticle de plastic de pe deal. Cred ca am reusit sa adunam vreo 3-400 de sticle.Am trasat un perimetru si am infipt, pe marginea lui, sticlele cu gura in jos. Apoi, in interior am pus celelalte sticle. Peste ele am pus crengi si frunze si peste am inceput sa construim orasul minune. Ne-am folosit de tot ce aveam ca sa facem case, sosele, ba chiar si un stadion de fotbal si un aeroport. E adevarat, avioanele noastre erau facute din cateva crengi prinse intre ele cu folie de plastic, dar chiar si asa aratau minunat. La final, desi murdari si obositi, eram mandri de opera noastra care chiar domina valea.

“Si acum stiti voi ce-I lipseste orasului nostru?” intreaba Radu

“Ce?”

“Un nume ma, ca nu se poate oras fara nume”

“Nimic mai simplu, intervine Andreea. O sa-i spunem City Town”

“In nici un caz. E un oras romanesc, draga mea, ii aduc eu aminte”.

“Pai atunci sa-i spunem Prietenopol, adica orasul prieteniei, ca l-au facum 3 prieteni”.

Orasul Bucuriei, Vai de ei, Firstopol, Bucurestiul de sus, Axus Mundi, Fericesti, Treiesti. Toate au fost denumiri propuse si nici una acceptata in unanimitate. La un moment dat, in timp ce nu ne decideam asupra numelui, s-a pornit un vant puternic. Stilele nu aveau dopuri asa ca zgomotul prudus de vantul care trecea prin ele era infiorator. SI tot atunci s-a petrecut dezastrul: una dintre sticle a cedat si a cazut in afara perimetrului. Ne-am infiorat cu totii si asteptam sa  vedem ce va urma. N-am avut mult de asteptat pentru ca vantul a inceput sa le clatine si pe celelalte. Orasul intreg se misca si bucati, la inceput marunte din el se prabuseau.

“Nu stati, faceti ceva”, le-am strigat celor doi si m-am repezit sa pun la loc sticlele cazute. Dar ei stateau, pur si simplu, cu fetele obosite. SI dincolo de oboseala se ghicea dezamagirea. Erau dezamagiti ca rodul muncii lor se prabusea. Bine, e adevarat ca se ducea totul de rapa, dar de ce nu faceau ceva ca sa opreasca asta? Abia in acel moment am realizat cauza: prietenii mei isi pierdusera speranta. SI o data cu ei simteam ca mi-o pierd si eu. Nu puteam salva o lume, chiar si artificiala, care se baza pe pet-uri, pe poluarea mediului. SI dintr-o data realizam ca ceea ce se intampla acolo, pe colina, cu lumea noastra, se intampla si in realitate. Oamenii si-au pierdut speranta intr-o lume mai buna si polueaza mediul. Nu stiu cine a inceput prima data - probabil ca prima data a inceput din joaca, atunci cand un baiat sau o fata a aruncat  in apa prima sticla de plastic, fericit (fericita) ca pluteste. Acum traim din plin intr-o lume poluata si lipsita de speranta… speranta… SI o idee noua a incoltit in mine. Da. Stiam ce trebuie sa fac. Stiam ca singur nu puteam salva natura. Chiar daca eu as avea grija sa nu poluez mediul, ceilalti, cei fara de speranta, vor continua sa o faca in detrimentul generatiilor viitoare. Asa ca datoria mea cea dintai era asta: sa pastrez speranta vie. Ba mai mult decat atat, trebuia sa renasc speranta in inimile celorlalti, incepand cu cei din jurul meu. Si-n momentul acela de luciditate am simtit cum un foc launtric a izbucnit in interiorul meu. Dar nu-mi era teama. Stiam ca va arde din mine doar raul si ca din cenusa aceea o sa renasca iar speranta.

Am lasat orasul intreg sa se prabuseasca, pentru ca nu puteam salva ceva cu o fundatie din pet-uri.  Dar stiam in sinea noastra ca sfarsitul acela avea sa fie inceputul unei vieti noi pentru fiecare dintre noi, o viata responsabila, o viata mai buna, o viata in care urmasii nostri sa poata respira aer curat. Nu ne trebuiau medalii sau recunoasteri pentru ceea ce urma sa facem. Pentru ca noi aveam altceva care dureaza mai mult decat orice diploma sau tinichea: noi aveam speranta renascuta.

Laurentiu Ianculescu

Alte articole care te pot interesa:

Am fost pierduta la un joc de carti

Cand dragostea te dezamageste

Ce-si doresc barbatii si nu stiu femeile

 Tatal meu mi-a sedus nevasta

La un pas de a-mi pierde iubita




Adauga link partener | filme porno romanesti  | Chaturbate  | Parchet lemn masiv Montaj parchet si scari de lemn masiv | Cursuri informatica pentru copii  | Tractari Auto Rami  | Revista online pentru femei  | Transport containere  | Realizare site Wordpress Instalare si configurare Wordpress | Tractari auto ieftine  | Clinici de fertilizare din Romania Portal - Clinici de fertilizare din Romania | Narghilea Narghilea | Casa DEX Casa DEX | Fara contabilitate Fara contabilitate | Cine sunt Cine sunt | 
TGM 2016